Funeral

Karinetă

Privesc un arbore, într-o
zi imobilă cu soare şi când
minunatele lui frunze par broderii
ale unei inimi de primăvară
simt că renasc, că mă ridic spre azur,
că plutesc în conştiinţa mea,
în felul meu nostalgic şi visător.
Îmi pierd puterile când te privesc,
când toată frumuseţea ta
stăpâneşte toate anotimpurile
şi în gândul tău stăpâneşte sensibilitatea vieţii,
a traiului şi stimatizării de natură!...

Gândul zilei

Mă simt ca o câmpie pe care nu mai încolţeşte nimic

Stigmatizat de imanenţă

Nu mai contează ce mod
de distrugere mi-am ales.
Mi-am ales să fiu îngropat
într-o bibliotecă, nu într-o cârciumă!
Dar în gândul meu, acolo jos
există o formă de a-mi spune
că rezultatul este acelaşi.

Modul meu de autodistrugere
dovedeşte ceva numai pentru
felul unui om singuratic.
Mi-am umplut singurătatea cu
cărţi, ambiţii, un mod de scepticism,
frunze şi parcuri şi o risipă de cuvinte
care mereu le îmbin cu dezintegrarea.
Mi-am pus oglinda pe un tavan,
căci atunci când mă trezesc, să mă pot privi.
Mereu îmi uit chipul!...

Când singurătatea mă face
contemporan cu moartea,
rămân într-o eternitate
pur în tăcere!
Infinitul meu de "poet" este plin de
venin, este o oază în deşertul meu.
Mi se rostogolesc munţii şi stâncile
în gândurile mele colţuroase...

Gândul zilei

Ce stranie şi neînţeleasă oboseală!

Din dispreţ pentru lacrimi

Sunt zile de toamnă
atât de dizolvante,
cu un vânt rece şi deprimant,
când ţi se pare că toţi
vor muri până în amurg,
iar gândurile vor supravieţui
spectrali şi visători...
În astfel de zile, îmi aduc aminte
de un nume minunat de fată,
care nu mi-a spus nimic chinuitor,
nimic subversiv, greu...

Mă gândesc la o hermeneutică
de lacrimi, un izvor melancolic
care plânge în mijlocul unei păduri
izolate de nori solitari
şi plini de vehemenţă deşertică.

Nu odată simţi nevoia de a muri
şi mă întreb zadarnic de unde
pleacă această pornire de autodistrugere.
Când mă cred în pragul eliberării,
mă pomenesc cu buzele umezite
de intervenţii indiscrete ale milei,
de haotica gândire a singurătăţii,
a dezizolării şi pragamaticii
cuvintelor mele...

Lacrimă şi agonie

Gândul meu este o cosmogonie de lacrimi,
un tremur nostalgic, izvorât din fiorul
transcendent al inimii, al sufletului...

Mă lupt cu absurditatea permisă, legala...

O datorie de singuratic este să rămână mai singur!

Am fugit de toate aceste lucruri pământeşti
şi m-am oprit la Tine Doamne, şi-mi ascult tăcerea
şi nu-mi pot înăbuşi glasul într-un tremur de copac,
bătrân şi plin de oboseală sufletească...

Singurătatea te face contemporan cu plecaţii,
ajungi să gândeşti ca un trup mort, fără suflet
şi plin de culoarea unui cer cenuşiu, gri,
o culoare de înec, de moarte... Alungă-mi tăcerea!

Tot ce-i în mine ţipă după viaţă, după sufletul
găsit la marginea drumului solitar... Erai
singură pe lume şi cu ajutorul nostru
ne-am ridicat ca dintr-un cimitir, ne-am săltat
unul pe celălalt şi am strigat spre cer, spre
locul unde alergăm amândoi, spre viitor...

Cât de paradoxale îmi sunt gândurile, tainele
noastre... Iubeşti un poet care toarnă un
parfum de agonie peste un alfabet liric şi dacă
în genere te poţi lega de fiinţa mea care nu
răspândeşte adieri de amurg, te voi iubi cât timp mai am!